un ceva neterminat si in lucru … a, trei puncte sau puncte puncte… inca o data

După clasificarea Schatzer era mai degrabă fractură tibială de tipul IV decât de tipul II, mai ales că Ligius nu avea nici măcar vârsta de patruzeci de ani, cel puţin aşa indicau cele opt cifre înşiruite în capul codului de bare înscris pe plăcuţa aurită a cipului vietnamez, din stratul cinci epidermic al plicii cotului, ca să intre măcar în discuţie osteoporoza oaselor, cu acele osteoblaste ale lui hrănite de dieta a câte cinci ouă de prepeliţă ingerate pe stomacul chiorlăind de la micul dejun.Norocul lui extraordinar fusese că, în momentul accidentului, pe şoseau electrificată magnetic cu numărul opt mii opt sute zero trei M, nu se afla altceva decât stolul de rândunici, Tachycineta bicolor, aflate în cursa lor migratoare înspre noul loc însorit şi călduros de la miază-zi. De fapt, tot înspre acolo se îndrepta şi Ligius, urmând calea şerpuitei şosele, urcat în şaua Dragon King-ului Valkyrie. Un monstru de fierătaie strălucitoare, şlefuite ca una din cele mai fine oglinzi, sub o pelerină neagră sidef cu o aerodinamică cuminte şi supus de cei peste o sută de cai putere. Zburătoarele smokinguri lăsau în aer cu cozile lor bifurcate, două linii subţiri, negre zărite prin viziera de protecţie a motociclistului, când precum oaia rătăcită de hârd a pelerinajului înaripat, îl izbeşte din lateralul din dreapta cu toată forţa de care era capabilă acea mică proiectilă cu suflet nevinovat de vietate oarbă, şi-l aruncă, la viteza acului turometrului de o mie cinci sute de rotaţii pe minut, într-un bloc de la peste cincizeci de metri de locul impactului, capitonat cu plase de fibră optică elastică care îl preia ca un burete. Corpul impregnat în stratul moale, pică ca pe o pernă de aer cu efect de susţinere, şi-l propulsează, furându-i din elan, în mijlocul benzii magnetizate a şoselei uşor suspendate de circa treizeci de centimetri de la pământ. Din cască, bikerul vede narcisele galbene, prin glasvandul transparent al şoselei, răsărite din covorul verde gazon de pe jos, deschise zâmbitor spre el. ” – Aşa e viaţa după moarte! ” îi trece fugar prin minte şi închide ochii.

Advertisements

Când Ea e cu El e Fericirea

I-a spus odată, întinsă în pat, cu nasul cuibărit în locul dintre umărul lui drept şi gâtul lui lung şi catifelat, că doar lângă el e ea fericită.

-Fericirea e o stare! scurt, un răspuns ca un adevăr de care vrei să scapi a venit ca o rafală de vânt de pe buzele lui.
Din ea, lacrimi neînţelese au început să îi murdărească lui bluza de pijama.
– Atunci trebuie să fiu mereu lângă tine.
Replica ei a trecut sub tăcere pentru o mică secundă în care pulsul lui s-a intensificat, jugulara îi bătea cu putere ca şi când vroia să fie liberă, să iasă la suprafaţă, străpungând pieliţa rozalie.
-Asta doar tu ştii!
În gândul ei cuvântul CORECT, cu litere bolduite, mari, de tipar se învârtea ca un titirez într-o vâjâială nerostită. Şi-a lăsat pleoapele să stea închise, genele ei ude şi sărate rămâneau lipite într-adins de un colţ din maxilarul lui. El trebuia tras la răspundere pentru drama acelei clipe de fericire.
-Ce faci? obligaţia era trădată de tonul vocii lui lungit pe întrebare.
Nimic, ea uită să şi respire şi se preface surdă şi mută ca o nălucă. Cum ar fi ea să nu existe decât în tăcerea ei?
-Iar plângi? îşi continuă el şirul chestionării faptei mai mult decât evidente.
Hm, ce ar fi nimerit să răspundă? I-a spus că fericirea nu e altceva decât o stare. O stare trecătoare, adică! Ca foamea. Acum că ai mâncat şi eşti sătul nu mai ai nevoie de fericire. Cam asta a înţeles ea. Când ea e nesătulă! Şi nu are deloc legătură cu foamea. Ce are ea nu e un stomac ce poate fi umplut. Deci ce ar fi dacă aşa cum ea înţelege fericirea ar fi în stare să o înţeleagă şi el şi să mai lase deoparte negativismul acesta copleşitor, rostit de oameni care nu stiu să îşi facă singuri fericirea. Mare brânză nu poate fi!
-Da, plâng de fericire! şi se întoarce din trupul ei ghemuit în el afişând un zâmbet larg într-un sărut urmat de un altul şi un altul apoi de-o răsuflare ca o concluzie la fericire. Când ea e cu el, atunci e fericirea…


Bună dimineața, prietene

Bună dimineața, prietene, tu cum ai dormit?…

Înțeleg că ai strecurat insomnii printre paginile tale, dar lasă-mi la noapte somnul, mâine am o zi grea.

Aș putea să spun că așa-mi trebuie…

Să vorbim despre insomnii.

Mici monstrii, se ascund frumos, unul peste altul, la o înghesuială întunecoasă, sub patul meu, pătrund de pe fereastră în timpul zilei sub formă de fir de praf. Au doi ochi fiecare, cu unul se uită înspre mine iar cu celălalt se uită departe, înspre tine, să te țină și pe tine din somn. Am conversat cu monștrii de sub pat azi-noapte. Îmi tăvăleau pernele, sub formă de fulgi înțepători, și fiecare își începea povestea de viață înspăimântătoare, din imaginea, curios, a unui singur fir de iarbă. Se pare că un monstru a avut rolul unei furnici-cărăuș, alt monstru era o piatră neagră de fum, altul își ducea existența ca un sâmbure hrănit din bulbul firului de iarbă. Au dat toți vina pe tine. Mi-au spus că tu, în plimbările tale prin pădurea din fața casei tale, ai coborât mâna, cu ochii prea curioși, determinați să observe metodologic, acel fir de iarbă ce îți era la picior și l-ai smuls, adunând cu el aceste trecute cu vederea, obiecte ale naturii. Tu ai fost fascinat de culoarea vie a ierbii, de sucul ei mirosind proaspăt iar ei au stat în ignoranță până ce pe rând s-au veștejit. Furnica, piatra neagră de fum, sâmburele…

Acțiunea mâinilor tale era înregistrată, concentrată în Acel Ceva, din care Totul răsare. Și ai fost văzut și nu ai fost iertat pentru că ai perturbat liniștea lumii cu căutarea ta.

Astfel, cele ele trei podoape neobservate de pleoapa ta, au crescut în nevăzuți demoni răzbunători. Scopul lor a fost neliniștirea ochilor, urechilor, buzelor, mâinilor, picioarelor și minții tale. Te-au sorbit chinuindu-te în insomnii ale nopții, atunci când puterea lor e cea mai mare. Se nasc din fiecare apus de soare pe care te momesc din noaptea de dinainte să îl privești. De cât timp?De ceva…

Te-ai tăiat cu o peniță și a curs blestemul tău prin cerneala ca un sânge prea fierbinte. Ai lăsat dâre pline de monștrii în cuvintele ce ți-au pornit din acea curățire a ta. Cuvintele mi-au ajuns mie…și monstrii tăi se găsesc sub patul meu…eu mă chinui cu ei, să-i învăț să se comporte elementar ca niște îngeri. Dar ți-i voi împacheta, costumați la patru ace și îi voi expedia pe calea nopții înapoi la tine. Ce spui…ți-a fost dor?

IMG_20150426_135710

Cum imi visez întâlnirea

Bună!

Cică  Acum stau pe o bancă pe un mal…s-au pus bănci noi, un fel de modern-clasic prin raportul de aluminiu-lemn, și s-au presărat de municipalitate printre acelea deja existente, vechi.

M-am gândit, că te găsesc pe banca de lângă mine, și deși în imaginație am venit împreună, stăm fiecare în banca lui. Cu gândurile proprii. Mă uit la banca de lângă, te văd acolo. Cât de des m-aș uita dacă ai fi?

A vrut un tip să se așeze, mă bucur că a vrut doar, îmi încurca invizibilul tău chip. Se pare că nu pot visa prin suprapunere de indivizi. Doar cu banca goală, ca să o pot umple cu tine. Să trecem peste cu ce ești îmbrăcat, peste culoare. Nu-mi pasă… ar fi ciudat însă să fii gol…deci te îmbrăcam cu ceva, vrei ceva mai de toată ziua, comod…uite, niște pantaloni scurți și un tricou. Ai niște teniși pe undeva. Sunt buni, e destul. Nu, nu accept ochelari de soare, poate să îi ai pe undeva, ștrengăresc, dar cum să mă uit în ochii tăi dacă îi vrei ascunși?!

IMG_20150710_140714_1

Și-ți zic, stai cam relaxat pe coate. Dar mă bucur că te relaxezi sub privirea mea, cea din când în când.

Eu să știi că doar zâmbesc. Nu vreau să mă aud, însă tu poți vorbi. Eu nu vorbesc pentru că am venit amândoi să ascultăm păsările, lunecușul apei și al vântului. Zgomotul de fond al orașului e oricum deranjant. De-abia putem face abstracție de el.

Cu rucsacul, cu cartea, cu ochelarii pe nas, într-o rochiță par o adolescentă care nu e la ore. Și mai și observ mustrarea din ochii cetățenilor. Sunt liberă azi, și am o vârstă! Nu-mi port eticheta agățată în păr…ocupație, data nașterii, statutul de divorțată! Voi oameni, treceți!

Dacă nu ai știi cine sunt, ce ai vedea? Pe banca de lângă tine? În locul acela, la soare cât de cât?! Limbajul corpului e evident destul?  Știi, nu-mi plac cuplurile care se țin de mâna și fiecare privește în altă parte. Ce uniune cu priveliști diferite? Dar ce gândesc, eu te-am expediat pe o altă bancă.

Dar să știi, totul este gândit de fapt. Nu-mi impart banca pentru că aștept. Da, aștept! Aștept să observ. Ce faci tu?

Uite, un cuplu într-o hidrobicicletă iar pe lângă numărul de telefon pentru a face rezervare la plimbărică, e desenat un cal de mare…Am Noroc azi, simbolistică în ziua mea. Sau mici plăceri.

Din păcate, imaginea ta s-a dizolvat, nu te mai afli pe banca de lângă și asta pentru că mi-e sete și vreau o bere, undeva pe aici, tot pe mal. Am fructe în ghiozdan, dar nu sunt spălate. Deci nu îți ofer și nici mie.

IMG_20150710_142043_1

Uite, aici la terasă, ești la masa din fața mea. Tocmai ce m-ai văzut cum am venit spre tine. Dar stau totuși la distanță. Da, eu am venit. Acum e rândul tău să vii. Așa, putem fiecare să ne vedem venind unul spre celălalt…

La această întâlnire a venit un prieten, mi s-a asezat pe deget, nu pot decât să imortalizez evenimentul…nu degeaba am citit ieri din Calea budismului tibetan unde ” Fără o pură hotărâre de a fi liber, nu există cale prin care să dobândești pacea” Je Tsongkhapa.

IMG_20150710_143217_1CS

Gata întâlnirea, visez în altă continuare…

Bună seara prietene, iarăși!

Bună seara prietene, iarăși! Nerăbdările…subiectul tău. Îl reiau. Mai am de spus… Nerăbdări ce îmi rețin atenția sunt nerăbdarea de a da/ a primi  un zâmbet, nerăbdarea unui salut, nerăbdarea unui sărut, a unei strângeri de mâini, unei strângeri în brațe, a unei priviri fixate în ochiul Celuilalt, nerăbdarea de a spune ce nu poți spune, nerăbdarea de a te odihni pe Celălalt, nerăbdarea de a afla totul despre Celălalt, nerăbdarea de a visa cu și în ochii Celuilalt. Nerăbdări care mă chinuie, în care cad și din care nu pot să mă ridic. Dar ce sunt nerăbdările pentru mine? Ce loc ocupă nerăbdările? În care timp au loc nerăbdările? Locul nerăbdărilor este întotdeauna în fiecare dintre noi, se află acolo în mine ca o altă piele în care mă învelesc. Timpul nerăbdărilor, de orice fel, este un mereu perpetuu. (Întotdeauna nerăbdători la ceva!) Mi-ai spus, prietene, despre aceste nerăbdări… le-ai pus un număr… Le-ai spus chiar ” nu acute” …contextul spus contează prea puțin… Deci te refereai la cele cronice, atunci? Cum să fie niște ” turbioane care ne feresc de frustrare ” când nerăbdarea a orice e însăși un chin frustrat pentru că implică acea așteptare a orice să se întâmple… Ce caut eu între nerăbdări, între cele cronice? Care sunt ele și ce le pornește să fie? Dar mai ales ce caut eu printre nerăbdările tale? Să vorbească în mine, acum, nerăbdarea nisipului de a fi pășit… Să vorbească nerăbdarea de a cuprinde o voce care crede că e periculoasă, când dacă e vocea ce o citesc, atunci e nerăbdarea de a da căldură cuvintelor rostite…Vocea Lui.Să fie nerăbdarea de-a dansa sau aceea de a fi dansat, atunci, în timpul unde vântul e muzică?! Unde e nerăbdarea de a sta, de a locui într-un acasă, de a lâncezi în pielea-ți…și de a lâncezi pe Celălalt, până la bătaia unui singur puls? Unde ai plecat din cauza nerăbdării? Și de ce din cauza nerăbdărilor tale îmi pui ziduri ca niște garduri verzi de tăcere, de ghimașe liniști în care eu te știu nerăbdător și tu mă știi nerăbdătoare…pentru ce chinul nerăbdărilor toate ? Nerăbdările îmi tin mintea, trupul mărunt, mâinile la spate și acest imens, osos, cuprinzător, ca o căldare peste care mă simt e spatele tău! Îți pot desluși linia umerilor, bărbia e scoasă înainte cum e și jumătate de chip, după urechi, îți întrezăresc nasul ca să văd că respiri, că ești real, dar eu toată nu trec decât cu privirea până la toate acestea, ochii mei cu sprâncenele ating doar gaura omoplaților tăi, triunghiuri în care mă dezmierd ca un pisic. Aș toarce dacă aș putea…printre nerăbdări. Atunci cum să rabd să nu îți văd tot chipul, cum să rabd tăcerea ta când știu, aud sunetul vieții în tine? Mă torturezi din nerăbdarea ta de-a decide tu timpul dezvăluirii măștii… Uite, prietene…așa îți simt eu nerăbdarea cu toate cele câte există nerăbdări. Nerăbdarea mea, mă urnește din răcoarea acoperișului grotesc în care mă scufund, înspre un loc deschis, cu soare toropitor, unde vreau de atâta nerăbdare câtă m-a cuprins, să mă învârt, cu ochii închiși visători, într-o învârteală rotitoare, cu vântul  care poartă urma ta ca și mirosul tău din nerăbdarea de mine, poleindu-mi din cap până în picioare făptura.